Vizantea – Trecutul Istoric

Motto:

<<Cine va studia istoria Vrancei, va afla despre istoria în mic a acestui popor.>>  

N.Iorga

După documentele strânse în culegerea de acte:
DOCUMENTE PUTNENE
I
VRANCEA ODOBEŞTI-CÎMPURI
PUBLICATE CU UN STUDIU INTRODUCTIV

DESPRE VRANCEA

DE AUREL V. SAVA
JUDECĂTOR DE SEDINŢĂ ÎN TRIBUNALUL PUTNA

PREFAŢĂ DE D. PROF. N. IORGA.

1929

Tipărită în Tipografia“Cartea Putnei”

Focşani

Comuna Vizantea-Livezi aparţine judeţului Vrancea în împărţirea teritorial-administrativă actuală dar este cunoscut că aceste plaiuri au făcut totdeauna parte din ţinutul sau judeţul Putnei, nume provenit de la numele apei ce-l străbate.

Putna

Cuvântul Putna provine din limba slavă şi se traduce prin “drum”, fapt ce confirmă rolul jucat de acest afluent al Siretului, creând o cale de acces de la munte la câmpie de-alungul întregului ţinut. Este o zonă acoperită mai ales de păduri, vii şi livezi.

Este situat în Moldova de sud sau cum se spunea în vechime în Ţara de jos a Moldovei .

Din punct de vedere teritorial-administrativ a fost împărţit în vechime în cinci plăşi:

–Răcăciuni sau Trotuş cu capitala Adjud

–Zăbrăuţi sau Şuşiţa1, cu capitala Panciu

–Vrancea cu capitala Vidra

–Gârlele cu capitala Odobeşti

–Bilieşti cu capitala Suraia

Vrancea istorică (arhaică)

Ţara Vrancei

Ţara Vrancei a avut o situaţie aparte în Ţinutul Putnei. Denumită şi “Ţara Neagră“ sau “Ţara codrilor“ deasemeni de la toponimice slave, ea este menţionată documentar prima dată la 21 iulie 1431 pe vremea Domnitorului Alexandru cel Bun.

Caracterul specific a acestei depresiuni aflate în punctul de întâlnire a Moldovei, Munteniei şi Ardealului este păstrarea aproape până în zilele noastre a unei stăpâniri răzeşeşti şi în devălmăşie a pământului şi a unei autonomii ţărăneşti, moştenită după un drept arhaic al pământului..

<<Vrancea înseamnă partea românească păstrată, cu vechile ei amintiri slavone, în autonomia lor ancestrală. Popas întîiu, pentru ciobanii trecători, a devenit sălaş pentru ciobanii aşezaţi >> (N. Iorga)

Până la începutul secolului XX, şi chiar în perioada interbelică Vrancea din punct de vedere juridic şi social rămăsese o insulă “arhaică” folosind în sistemul de proprietate asupra munţilor un sistem de “devălmăşie absolută ”, cu totul altul decât cel cunoscut de legislaţia juridică în vigoare. Denumirea ce a fost introdusă de sociologul H. H. Stahl arată că în lumea aceasta sătească ce forma o “republică“ consemnată încă din sec XVII de Voevodul Dimitre Cantemir în a sa Descriptio Moldaviae, orice bun: imaşul, pădurea, sarea, lemnul, etc., erau bunuri comune de care fiecare vrâncean se putea bucura fără limite. “Loc fiind destul” deajuns pentru toată lumea aceasta ţărănească, izolată, în lipsa drumurilor, cu puţine legături cu piaţa, fiecare putea folosi “după putere şi nevoi ”, aşa cum spunea “obiceiul muntelui ” (cutuma)2. Dreptul acesta de folosinţă a unui obştean din Vrancea este un drept de uz personal ce nu se putea vinde sau ceda altuia. Sunt o întreagă serie de cutume locale prezentate mai târziu ca părţi ale unui “drept cutumiar” având drept scop să arate că nu este vorba de un drept de proprietate ci de unul de folosinţă, netransmisibil, ce nu poate fi dat unui nebăştinaş. Cu mândrie locuitorii susţineau: “vrâncenul se naşte şi moare cu dreptul lui ” .

În Obştia cea mare a Vrancei nu puteau fi decât persoanele majore în viaţă sau persoanele juridice.

Acest drept se putea transmite prin succesiune sau înstrăina ca un drept de cotă–parte indiviză potrivit Codului Civil. Tocmai în acest caracter tradiţional al obiceiurilor s-a aflat slăbiciunea şi pierderea moştenirii acesteia ancestrale .

Marile păduri seculare, pădurile “merii” au căzut pradă defrişării sălbatice făcută de Societăţile anonime forestiere “The Putna Forest”,”Fraţii baron Grodel” cu sediul în Imperiul Austro–Ungar, care transportau lemnul prin funiculare la Covasna. Aceste societăţi anonime forestiere cumpărau “drepturi” potrivit Codului Civil, dar le foloseau potrivit obiceiului pământului, adică cumpărau un drept indiviz de cotă-parte şi îl foloseau în sistem de “devălmăşie absolută, după putere şi nevoi3.

Începând cu sfârşitul sec. XIX, şi apoi în prima jumătate a secolului XX, Vrancea a fost despădurită masiv, locul pădurilor fiind luat de imense dealuri de noroi ce alunecau la vale şi unde nu mai creştea nimic. Imixtiunea acestor exploatatori s-a putut face prin cumpărarea prin intermediul unor interpuşi din acele sate a câtorva cote de acestea indivize în schimbul unor preţuri mari şi avantaje materiale. Aceştia “vânduseră Vrancea“ cum se văita pe la 1928-29 un preot luminat de la Năruja.

Vom stabili locul comunei Vizantea–Livezi faţă de regiunea numită Ţara Vrancei, precum şi perioada când au luat fiinţă satele componente: Vizantea Mânăstirească, Vizantea Răzăşească, Livezile (Găuri), Piscul Radului, Mesteacănu (Purcei)*.

Vizantea

Vizantea se află la una din porţile de intrare a „Vrancei istorice” sau « Vrancea arhaica » cum denumesc sociologii regiunea Vrancei, partea muntoasă împreună cu depresiunea respectivă. Adjectivul arhaic sau istoric este referitor la structura socială si tipul proprietăţii ce s-a păstrat în satele acestor locuri. Faptul că aici a supravieţuit proprietatea în devălmăşie, iar satele formează o confederaţie de ocol, o „republică” cum spunea Dimitrie Cantemir în a sa „Descriptio Moldaviae” se explică prin condiţile de mediu şi climă. Brâul de munţi, care înconjoară depresiunea vrânceană, a servit localnicilor ca o fortăreaţă naturală, în care pătrunderea străinilor se putea face fie prin nord numai prin poteci înguste cunoscute doar de ciobanii transilvăneni sau de a lungul cursurilor de ape Putna, Şuşiţa, Vizăuţele, Milcovul, etc, blocate şi acestea în timpul iernii şi anotimpului ploios într-o vreme când sosele asfaltate sau pietruite nu existau ca în timpurile noastre. Ocupaţia păstoritului care predomină de-alungul vremurilor în Vrancea, constitue unul din elementele de bază în menţinerea formei primitive de organizare, caracteristice regiunii numită de sociologi „Vrancea istorică”, formă care a persistat în unele locuri pâna la jumătatea secolului XX.

ist_vizantea_harta

Fig.1 Situarea comunei Vizantea-Livezi pe teritoriul ţării.

vizantea_in_vrancea

Fig.2 Harta judeţului Vrancea pe care este marcată Vrancea istorică(arhaică) şi poziţia comunei şi satelor din Vizantea şi Livezile faţă de aceasta.

vrancea_arhaica

Fig.3 Harta ţării Vrancei cu teritoriul cotropit de Imperiul Habsburgic în secolul XVIII

Constantin Racoviţă, de exemplu, a poruncit ca dregătorii din ţinuturile Transilvaniei să culeagă de la localnici mărturii în vederea întocmirii unui memoriu, care să fie înaintat Porţii Otomane de la Constantinopole. Ca urmare a acestei porunci, în ziua de 13 ianuarie 1751 are loc, la Bârseşti, o adunare a delegaţilor obştei teritoriale Vrancea. La această adunare au participat căpitanul Constantin Anastasiu, însărcinat din partea domniei, şi vornicul de Vrancea, Ioan Kiltul. Dintre reprezentanţii obştilor sunt menţionaţi: Toader Sbârciog, Ioan Nemesnicul, Neculai Ieşanu, şi popa Toader din Negrileşti; Gheorghe Gherman, Toader Ţimbău, Ioan Vameşu… .

Vizantea ca şi Soveja de altfel nu fac parte intrinsec din acest teritoriu, ci se află la marginea lui, dar sunt influenţate foarte mult de organizarea specială a acestuia. Ca pitoresc şi vatră folclorică fac parte din acelaşi ansamblu, în cuprinsul căruia circulă motive folclorice identice. Să nu uităm că vestita baladă populară „Mioriţa” aici a fost descoperită de poetul Alecu Russo pe când se afla în exil la Mânăstirea Soveja.

Celelalte sate: Găuri (Livezi), Purcei (Mesteacănu), Piscul Radului sunt sate ce aparţin Vrancei istorice având obiceiuri şi cutume “arhaice” specifice.

Satele comunei Vizantea-Livezi din punct de vedere geografic şi social se împart în 2 categorii: primele două sunt sate răzăşeşti ce nu fac parte din Vrancea istorică (Ţara Vrancei)dar sunt pe hotarul ei, apărute pe locuri „domneşti”, ce se se înşiră de-alungul apelor şi anume pe Vizăuţul mare, iar celelalte Livezile (Găuri), Mesteacănu(Purcei) şi Piscul Radului de asemeni răzăşesti, devălmaşe aparţin Vrancei istorice, avănd o structură a proprietăţii influenţată de aceasta. Ele se află pe Vizăuţul mic (vezi harta).

legenda #Legenda=limitele Vrancei arhaice

Cele două râuşoare se unesc în satul Livezile, iar apoi se varsă în râul Putna. Aceste ape delimitează cele două sate Vizantea şi locurile de cultură corespunzătoare. Numele de Vizantea nu figurează în vechile documente dar se menţionează în 1613 locuri „ci să cheamă Vizăuţul”4. Aceste locuri sunt vecine regiunii numită Ţara Vrancei, chiar putem spune că o delimitează spre nord. Spre deosebire de aceste două sate, satele din sud: Livezile, Piscul Radului si Mesteacănul fac parte din Vrancea istorică, hotarul acesteia fiind dealurile care merg de la est la vest şi anume dealul Găurii şi dealul Horgeştilor. Delimitarea aceasta este şi a fost importantă de-a lungul întregii istorii a Moldovei, deoarece Ţara Vrancei era o unitate autonomă a voivodatului Moldovei, păstrând împreună cu Cîmpulungul (din Bucovina), un statut de „oarecare neatârnare5.

În Descriptio Moldaviae6, principele Dimitrie Cantemir spune despre această regiune a Vrancei că este o republică constituită:„din 12 sate înconjurate din toate părţile de munţi înalţi, mulţumindu-se, ca şi Cîmpulungul, cu creşterea oilor şi necunoscând plugul. Locuitorii ei plătesc de asemenea principelui pe fiecare an un tribut; iar în celelalte se ocârmuiesc după legile lor şi nu primesc nici ordinele, nici judecătorii domnului. „.

Problema hotarelor Vrancei a fost mult dezbătută şi tratată atât din punct de vedere juridic cu ocazia marelui proces vrâncean avut de locuitorii regiunii cu visternicul Iordache Roset-Roznovanu la începutul sec. XIX, cât şi din punct de vedere administrativ.

Chiar în regiunea noastră a Ghergheleului, a Vizăuţelor şi a Vizantei îl vedem către sfârşitul sec. XVII pe spătarul(?) Dabija pe vremea lui Constantin Cantemir (?) Voevod să hotărească Ţara Moldovei cu Vrancea. A stat 12 zile în satul Vizante la săteanul Vasile Ulmaciul, căruia drept recompensă i-a dat o păşune printr-un act ce va face obiectul unor procese toată a doua jumătate a secolului următor. Putem considera că este prima atestare istoriografică a satului Vizantea ca atare. Asupra acestui document şi a autenticităţii lui vom mai reveni.

Mânăstirea Vizantea

Evenimentul cel mai important care s-a petrecut la sfârşitul secolului XVI este înfiinţarea unui schit ortodox pe vremea Domnitorului Petru Şchiopul, care mai târziu se transformă în Mânăstirea Vizantea având drept ctitori domnesti pe voivozii Ieremia Movilă (1594-1600), Miron Barnovski, etc cu toate că nu avem vreun document de la ei în acest sens, în afara menţiuniilor în pomelnicul mânăstirii scris în secolul următor.

Mânăstirea Vizantea face parte din cele 6 mânăstiri cunoscute din vechime în judeţul Vrancea, fiind de fapt cea mai veche. Documentele mânăstirii ne dau indicaţii preţioase şi asupra aşezărilor din jur, datorită mânăstirii aceste locuri intrând in istorie.

Locul pe care se află nu este pământ vrâncean, este exact un loc de graniţă între Moldova şi Ţara Vrancei. Schitul de lemn ce a fost la început s-a clădit pe un loc domnesc, care a fost dăruit de domnitorul Petru Şchiopul starostelui de Putna, Broştoc—loc pustiu, ce se întindea între Şuşiţa şi Ghergheleu “de unde începe Vrancea7.

În ispisocul de danie a starostelui Broştoc se specifică că este “loc domnesc”, deci nu făcea parte din Vrancea arhaică, iar domnitorul putea sa-l vândă sau să-l dăruiască.

Regiunea se află pe valea celor 2 pârâuri numite Vizăuţe: Vizăuţul mare şi Vizăuţul mic.

7082 (1584), April 18–Regest

Ispisoc de la domnul Petru Voevod prin care întăreşte lui Broştoc, staroste de Putna, înpotriva a 4 cai graşi, un loc pustiu, în ţinutul Putnii, între Vrancea şi între Şuşiţa, pe amândouă Vizăuţele, din muntele Ghergheleului, până în dialu Suşiţăi, cât este loc domnesc

(Arh. St. Iaşi, Tr. 806, op. 916, dos. 31, filele 18 şi 82.)

Pe malurile acestora erau pământurile mânăstirii menţionate şi în ispisoacele din 22 iunie 1600 şi 9 martie 1617 prin care domnii respectivi întăreau mânăstirii pământurile cumpărate de starostele Broştoc. Astfel se poate considera că acesta este primul ctitor al unui schit. Specificarea lui se află în actul din 9 martie 1612 (7120) dat de Stefan Tomşa Vvod.

7120(1612), martie 9-Regest

„Ispisoc de la Stefan Vvod. întăritor călugărilor de la schitul ce se chiamă Vizantiea, pe tot locul de pe amândouă Vizăuţele, din gura Vizăuţului celui mic până la dealul Răchitaşului din ispisoc de cumpărătură de la Petru Vodă şi de la Aaron Vodă.

                                (Arh. St. Iaşi, Tr. 806, op. 916, dos. 31, filele 18 şi 82.şi 94 verso)

..şi în altul de la Alexandru Iliaş Vvod (1620-1622)

7108 (1600?)8 luni 22-Regest

„Ispisoc dela Alecsandru Ilieş Vvod, întăritor monastirii Vizantea, unde este hramul Înălţărei cinst. Cruci, pe tot locul care esti pe amândoi Vizăuţele, din gura Vizăuţului celui mic, până în muntele Răchitaşului, din ispisocul de cumpărătură ce au rugătorii călugări de la Petru Vvod9, de la Aaron Vvod şi de la Ştefan Voie vd10, care au fost cumpărătură lui Broştoc, ce au fost staroste de Putna, în copie adiverită de Evloghii „.

                            (Arh. St. Iaşi. Tr. 806, op. 916, dos. 31, fila 18 şi 82. )

În jurul pământurilor mânăstirii se aflau pământuri răzeşesti străvechi, sau cumpărate tot de la Petru Şchiopul pomenite în actele date în aceeaşi perioadă, de aceiaşi Domnitori şi chiar scrise in copie de acelaşi dascăl Evloghie, acte emise de Divan în urma unor conflicte dintre proprietarii lor.

7121(1613) April 25.

O carti sârbească de la domnul Ştefan Vvod, tălmăcită di Gheorghi Evloghi dascăl, prin cari arată că un Jurjea cu fraţii lui, feciorii lui Blaj şi Gavril ficioru Mărichii, nepoţii lui Coman, au avut giudicată cu Bădilă şi cu Buda, ficiorii lui Bodin, pentru giumătate di poiană, ci să chiamă Vizăuţul, parte din gios şi cercetând domniia sa giudecata dintre dânşii, dacă au văzut ispisocul de cumpărătură de la Petru Vvod, i-au îndreptat ca Bădilă şi Buda, ficiorii lui Bodin, să ţie acea giumătate di poiană, luându-şi de la ei firăii(sic!) 12 zloţi.”

                        (Arh. St. Iaşi. Tr. 806, op. 916, dos. 31, fila 78. )

Istoria noastră îşi are începuturile în vremea celei de-a două domnii în Moldova a lui Petru Schiopul (1574-79 şi 1582-91) .

După spusele cronicarului Gr. Ureche, Petru vodă a domnit „ca un domn cumsecade, cu de toate podoabele câte trebue unui domn de cinste, . . . . ţării era apărătoriu, spre săraci milostiv, pre călugări şi mânăstiri întăria şi-i miluia. . . Judecata cu blândeţe şi fără făţărie o făcia. Era domn blând, ca o matcă fără ac” *11.

Pentru a obţine a doua oară domnia a trebuit să plătească sume imense turcilor pentru care s-a împrumutat cu 200.000 ţeichini* cu dobândă de 60%, precum şi datoriile făcute de predecesorul său Iancul Sasul, ce treceau de 60.000 de ţeichini, după relatările contemporanilor. 12

Este firesc deci să fi folosit diverse surse de câstig printre care vinderea „locurilor domneşti”, locuri de obicei pustii, unor oameni veniti din alte părţi, poate chiar dintr-un sat al Vrancei şi care stabilindu-se pe valea Vizăuţului mic au format satul de răzeşi. – Vizantea Răzeşească.

Exista si presupunerea ca acest sat Vizantea Răzaşească a fost înca de pe vremea lui Alexandru Vodă Lăpuşneanu când Coman a cumpărat « o poiană ci să numeşti Vizăuţul Mare, cu preţul di tri cai buni »13 .

Ulterior Sărban şi cu fraţii săi Oană şi cu … (nepoţi) lui Coman au vândut jumătate din poiană vrâncenilor Bodin şi Caba pe «130 de zloţi tătăreşti».14 Documentele de mai sus, mai ales ultimul, care se pare că este o hotărâre judecătorească, sunt foarte importante din mai multe puncte de vedere:

–Numele care apar în el: Bodin, Coman se regăsesc şi astăzi în satele comunei Vizantea şi mai ales în Vizantea Răzăşească. O întreagă parte – marginea estică a acestui sat se numeşte Bodineşti, ea fiind amplasată pe Vizăuţul mare.

–Pământurile în litigiu sunt cumpărate prin ispisoc domnesc de la acelaşi Petru Vvod. care vănduse starostelui Broştoc pământul pentru schit, deci erau „locuri domneşti”

–Este interesantă evaluarea: „giumătăţii de poiană„, ca şi în actul precedent dat lui Broştoc care a dat pe pământurile pentru schit „4 cai graşi”.

Se poate spune că se formau astfel pământuri răzăşeşti, care mai târziu se divizează între mai mulţi descendenţi. Proprietăti indivize sau colective sunt mai rare în acest sat. Satul se constituia pe „bătrâni” ce erau înaintaşii mai multor familii. Avem astfel o mărturie -regest din 1780 ce va fi folosită într-un proces mult mai târziu.

„Copie încredinţată de Stărostiea Putnii de pe o mărturie de cercetare a unui rânduit de acè stărostii cuprinzătoare de alegerea şi măsoriştea ce au fãcut la satul Găurile din Vizăuţul mic şi mari ot Vrancea, împărţind pământul pe doi bătrâni Bodineştilor şi Căbeştilor. „

Conform studiului întocmit de Aurel V. Sava 15 (pag. XXIV), Dimitrie Cantemir nu enumeră cele 12 sate ale Vrancei dar acestea sunt notate pe o hartă lucrată de Dimitrie Cantemir şi tipărită în Olanda la 1737, ce se află la Bibliothêque Nationale din Paris16. Pe această hartă apar 11 sate ale Vrancei care există si azi scrise cu ortografia de epocă. Pe hartă apare Byzantia(=Vizantia) asezată pe Putna mai jos de confluenţa cu Zăbala.

Numele satului este dat de numele apelor pe care se află: „Vizăuţele”.

Regiunea este muntoasă şi propice păstoritului, nefiind terenuri proprii agriculturii. Primele aşezări omeneşti, ca şi în Vrancea au fost deci aşezări păstoreşti. Venirea turmelor de oi nu se putea face decât din două direcţii: dinspre Transilvania pe la Oituz, valea Putnei sau chiar pe potecile munţilor iar din Muntenia pe plaiul Monteorului la Nereju şi prin regiunea Andreieşului la Năruja, Paltin.

Toponimia locurilor comunei noastre dovedeşte o certă influenţă ungurească: Vizăuţ este derivat din viz(ung)= apă., Lapoş, etc.

Studii recente asupra păstoritului ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească au arătat numeroase amănunte asupra transhumanţei turmelor în Moldova pentru iernat. În vechime problema trecerii muntelui de pe o parte în alta nepunând nici o dificultate, o revărsare de populaţie românească dinspre Ardeal către plaiurile Vrancei până pe valea Şuşiţei a fost deci posibilă.

După cum spune N. Iorga în prefaţa cãrţii amintite: „Documente putnene”,

<<In aceste părţi Ungurii au răzbit dincoace de munti. Au răzbit prin 3 părţi, care reprezintă trei forme deosebite de pătrundere şi colonisare. Prin terani din ţinutul Romanului, aşezaţi poate de Roman-Vodă cu moşii lor Miclăuş, Sabău şi alţii de unde Miclăuşeni, Săbăuani. . . . În al doilea rând, de mai veche origină, prin şalgăii-ceangăi dela salinele Bacăului. In al treilea, măcar tot aşa de vechi, oamenii cetăţii Milcovului sau Crăciunei de mai târziu, de lîngă Odobeşti. >>

Se poate spune că se formau astfel pământuri răzăşeşti, care mai târziu se divizează între mai mulţi descendenţi. Proprietăti indivize sau colective sunt mai rare în acest sat. Satul se constituia pe „bătrâni” ce erau înaintaşii mai multor familii. Avem astfel o mărturie

regest din 1780 ce va fi folosită într-un proces mult mai târziu:

„Copie încredinţată de Stărostiea Putnii de pe o mărturie de cercetare a unui rânduit de acè stărostii cuprinzătoare de alegerea şi măsoriştea ce au făcut la satul Găurile din Vizăuţul mic şi mari ot Vrancea, împărţind pământul pe doi bătrâni Bodineştilor şi Căbeştilor. „

Studii recente asupra păstoritului ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească au arătat numeroase amănunte asupra transhumanţei turmelor în Moldova pentru iernat, în vechime problema trecerii muntelui de pe o parte în alta nepunând nici o dificultate. O revărsare de populaţie românească dinspre Ardeal către plaiurile Vrancei până pe valea Şuşiţei a fost deci posibilă.

Astfel unul din „bătrânii” satului Câmpuri pe Şuşiţa, vecin Vizantei se numea Ungureanul de la un oarecare Nicoară Lascu, probabil bârsan venit de peste munţi la sfârşitul veacului XV şi care s-a căsătorit cu fata lui Petru Rugină, „bătrânul cel mare al Câmpurilor”.

Problemele vrânceneşti şi organizarea Vrancei s-au râsfrânt de multe ori şi asupra satelor de hotar Vizantea Răzăşească şi Mânăstirească, Câmpuri şi Soveja.

Din cele mai vechi timpuri Vrancea constituie în întregul ei o singură moşie.

Satele ei oricât de depărtate între ele formau o singură unitate administrativă, iar locuitorii ei erau răzeşi ot (din) Vrancea, nu răzeşi ai vreunei localităţi din cuprinsul Vrancei.

Această premiză se găseşte în toate actele vrâncene până în sec. XIX, teritoriul fiind considerat cu o organizare primitivă românească păstrată până aproape de zilele noastre. În documente dacă este vorba de un pământ vrâncean, aşezat la marginea Vrancei, nu se spune cărui sat aparţine, se indică doar locul respectiv “până în hotarul Vrancei” sau „unde se hotăreşte Vrancea„.

Deoarece satele noastre fac parte din Vrancea istorică sau se găsesc pe hotarele ei multe situaţii în privinţa dreptului de proprietate sunt asemănătoare cu toate că proprietatea în aceste sate era individuală total sau parţial (vezi stăpânirea în devălmăşie a muntelui de sare de către locuitorii din Găuri (Livezi)).

La origine ca orice moşie Vrancea „a umblat” pe un număr determinat de bătrâni, aceştia fiind descendenţi din moşul sau „bătrânul mare” al unei regiuni mai întinse decăt cea de acum. Poate conform legendei cu baba Vrâncioaia au fost la început 7 bătrăni mari cifră ce coincide cu numărul feciorilor Vrâncioaei din bine cunoscuta legendă. Urmaşii fiecăruia dintre bătrânii originari ai Vrancei au constituit un neam, o ceată. Neamul purta numele întemeietorului său, la fel ca şi satul respectiv. Prin bătrân nu se-nţelege numai strămoşul unui neam întreg, ci şi întinderea de pământ care se trage de la acesta. Deci fiecare bătrân genealogic avea corespondentul său teritorial. Formăndu-se mereu noi familii şi toţi copiii având aceleaşi drepturi la succesiune, la început gospodăriile se întemeiau una lângă alta, bătrân lângă bătrân, fie pe locuri de casă cu grădini (silişti) fie pe locuri obţinute prin muncă mai ales prin secare de codru (secături <<în codru meriu>>, sau curături) Locurile astfel obţinute erau individuale şi se-mpărţeau apoi între moştenitori. Ele începeau „să umble după bătrâni” şi apoi unele din ele deveneau sate. Asfel s-au format cătunele la Vizantea Răzăşească., la marginile satului Cotul lui Svântă, Cotul lui Vrabie, etc.). Într-adevăr, secăturile cu bătrânii lor distincţi, s-au intercalat fără nici o regulă în mijlocul hotarelor vechi sau s-au alipit acestora între pămănturi intrate în stăpânire individuală corespunzătoare bătrânilor vechi. Datorită acestui proces s-a pierdut legătura între bătrânii iniţiali, „ai bătrânilor mari” pe care au umblat satele vechi la început. Acestea sunt specificate şi în documente.

Locuitorii fac danii mânăstirii pământurile lor, secături dar şi părţi indivize după cum apar în 5 zapisecu veleturile de la 7176(1667) Noemvr.3 până la 7227 prin care o « somă de răzeşi din Câmpuri şi din Vizăuţ vând şi fac dănii călugărilor de la mon. Vizantia câteva pâmânturi şi părţi nealese din câmp şi din silişte, ce sunt lângă hotarul monastirii şi cu o secătură la Lacul cu Loziile, în dialul dinspre apus. »

        (Arh. St. Iaşi. Tr 806, op. 916, dos 31, fila 18)

Numărul locuitorilor mărindu-se cu timpul, aceştia încearcă să -si întindă asezările şi locurile de cultură şi păşunat spre vest devenind asfel vecinii mănăstirii şi chiar arendaşii ei.

Un act al lui Vasile Lupu din 23 iulie 1646 (7154) arată că la acea dată Mănăstirea Vizantea depindea de Mănăstirea Pângăraţi, fiind metoh al acesteia. Actul respectiv se referă tot la relaţiile cu vecinii:

„Ispisoc dela Vasile Vvd. întăritor igumenului de la monastirea Pângăraţii, ca şă aibă a apăra tot hotarul monastirii Vizantii, nimini să nu aibă a umbla cu dobitoace prin fănaţ, nici să aibă a cosi pe acel hotar. „

    (Arh. St. Iaşi. Tr 806, op. 916, dos 31, filele 18 şi 42. )

Secolul următor (al XVIII-lea) este al proceselor în faţa diverşilor domnitori prin care se apără proprietăţile mânăstirii, dar şi invers a locuitorilor faţă de pretenţiile egumenilor.

Este interesant procesul dintre locuitori şi mânăstire ce are loc pe baza unor documente date de un vel spătar Dabija trimis de „Cantimir Voivdu (?? ) ca să hotărîm, Ţara cu Vrance” şi care i-a dat lui „Vasile Ulmaciul din ţinutul Putnei, ocolul pomenitu Vrance, satul Vizante, pentru care întâmpinare şi cheltuieli şi noi, împreună cu sfetncii mei boieri, i-am dat în a lui de veci stăpânire câtu şi urmaşilor lui de neam în neamu o bucată de locu, în ocolu pomenitu Vrance, numitu în faţa Vidri despre Ghergheleu din cărare săcături de sus şi mergi di să hotărăşti cu moşie Vezăuţului mic şi apucă zare la deal şi în capăt deal să hotărăşte cu hotarul Bârsăştilor şi pe din jos să hotăreşte cu hotarul Săcături pi scursură la deal şi sue prin Trestioară la drumul carălor şi iar se hotăreşte cu hotaru Bârseştilor şi spre a fi lui veşnică moşii i-am dat această mărturii hotarnică la a lui mână, adeverită cu a me iscălitu

Aceasta fiind o copie după un act mai vechi autentificată pe data de 2 August 1754 (7262)

„Aceasta fiindu întocma cu ace adevărată mărturii hotarnică spătarului Dabija am adeveritu cu a noastre iscălituri,

Ion Gigâtul, biv vornic de Vrancea, Constantin Dimă 17

Colecţie privată Ion Diaconu-profesor Focşani

În 1768 în urma procesului ce l-au intentat urmaşii feciorilor lui Bodin, mănăstirii pentru o bucată de loc din Lacul cu Lozâile pănă la obârşia Vizăuţului mic, Divanul dă următoarea hotărâre (anafora) întărită şi de Domnitorul Grigorii Ioan Calimah care spune cum că:

„. . . fără de cale, cer oamenii aceştia să cuprindă acea bucată de loc, căci fiind cuprinsă în daniea lui Petru Vvod ce au dat lui Broştog, starostile, pe urmă nu putè Dabija spătariul să ia locul şi să-l dea ţăranilor sau trebuiè să fii arătat în hotarnică dovadă cu ce au anerisit pe uricul lui Petru Vvod, căci uricul lui Petru Vvod scrii anume de unde şi până unde au dat danie lui Broştiog şi locul acesta esti cuprins în uric. Pentru aceia au socotit cu cale ca nici oamenii să n’aibă cuvânt de jalbă şi de strâmbătate, dar nici mânăstirii să nu i se facă strâmbătate de tot, ci, ca o învoială, au socotit să stăpânească mânăstire Vizantie acè bucată de loc, ci esti de fînaţ, din Lacul cu Lozâile şi pân la obârşiea Vizăuţului mic, şi până la stânca de piatră, ci esti lângă casele Ciocăneştilor. Acel loc să-l stăpânească în pace, după cum l-au stăpânit şi până atuncea în curgere de 120 de ani, iar celălalt loc, în gios pe Vizăuţul mic, să-l stăpânească oamenii, după cum l-au stăpânit, uitându-se giudecata numai la stăpânirea lor de atâţia ani şi că mărturiea lui Dabija spatariul şi o lui Ion Gigâtul, să rămâie răsuflate.”18

            (Arh. St, Tr. 806, op. 916, dos 31, fila 88 )

Este interesant şi actul de învoială din 8 August 1776 (7284), deci cu aproape 100 ani mai târziu de când se pretinde a fi actul lui Dabije, între urmaşii lui Vasile Ulmaciul şi a fratelui său Creciun Dabârle pentru pământul ce-l au dela spătarul Dabija, cănd “au hotărât Ţara cu Vrancea”

.:” ădic noi doi fraţi Vasile Ulmaciul şi Creciun Dabârle precum să ştie că trimiţând Cantemir Voevod pe spătarul Dabija, ca să hotărească ţara cu Vrancea, i-am făcut noi un conac Dabiji de toate cele ce i-au trebuit şi ne-au dat o bucată de loc, adec în faţa Vidrii despre Gergheleu din cărarea Sâcături de sus şi mergi de să hotărâşti cu moşiea Vizăuţului mic şi apucă zarea la deal şi în capăt de deal să hotăreşte cu hotarul Bârseştilor. . . . . şi având noi prepus pe Crăciun Dabârle pentru că el n-a dat la cheltuiala acelor conaci, ce au dat şi au făcut numai Vasile Ulmaciul toată treaba conacului, ştiind şi oameni bătrăni când s-au cetit zapisul lui Dabija spătarul, văzând că moşul lor nu este în zapisul acela, s’au dus la Cîmpuri şi l-au dres sculându-ne ca să mergem la judecată ne-am împăcat noi din noi * adecă să dăm în două cosirea cât se va afla pe acea bucată de loc: adec să cosească Purcei jumătati, Ionuţ Purcel şi frati său Nastasi şi Lupul Holban şi A postol şi Ilie şi care parte nu se va ţine de această tocmală şi jurământ la orice judecat va esi să de toată cheltuiala şi să plătească şi zilele de lucrul câţi le va strica umblând pe drumuri şi pe la judecăţi pentru că noi de noi am hotărât aşa.

leat 7284, Avgust 8,

eu Ioniţ Purcel am făcut zapisul

eu Năstase Purcel am făcut zapisul

eu Lupul Holban

eu Apostol

eu Ilie

şi am scris eu dieacon Toader cu zisa lo (col. part. prof. Ion Diaconu-Focşani)

Presupunem că actul dat de Dabija Spătariul este contrafăcut (fals) din următoarele motive: Dabija era spatar la Cantemir Vvod care a domnit între 1685-1693 sau a fiilor săi.

    Se impun următoarele observaţii:

–In aceste acte apar prima dată nume ca Mihai Găure, Ionuţ Purcel, etc. ce pot fi consideraţi ca făcând parte din neamurile întemeietoare ale satelor Găuri(Livezi) şi Purcei (Mesteacănu)

–Crăciun Dabârle de care se vorbeşte mai sus este un descendent al unuia din cei 11 bătrâni pe care merge satul Bărseşti, Daburlea(Dabulea)19

–Acesta şi fratele său Vasile cu porecla Ulmaciul sunt deci din Bârsesti, căutând la hotarul Vrancei locuri mai largi la Vizantea pe care apoi se si stabilesc.

–Boierul Dabije ce apare cu funcţie de spătar sub domnia lui Constantin Cantemir Voevod (1685-1993) nu figurează în lista boierilor Moldovei ce au semnat dania moşiilor către mânăsirea Mera în 1688, decăt cu rang de logofăt al doilea (după cum este normal pentru un boier trimis pentu o hotărnicie.)

Nu poate fi, după cum presupune Aurel V.Sava, acelasi personaj cu domnul Moldovei Istrate Dabija care a domnit la 1661-1667, mort în scaun, deci cu mult înaintea domniilor celor 3 Cantemireşti: Constantin şi fii săi Antioh şi Dimitrie. De fapt tot A. Sava în notele de la pag. 99 şi 170 arată că data acestui suret este greşită el fiind din 1654 pe vremea Domnitorului Matei Ghica Voevod. (în ipoteza veridicităţii sale ).

–Actul dat de boier Dabija pe care noi nu-l cunoaştem decât din copia de la 1754, presupunem a nu fii autentic, neavănd nici data din original, nici semnătura martorilor, acei „boieri ai mei„. Această presupunere pare a fii confirmată de hotărârea de judecată dată de Divanul Domnesc şi întărită de domnitorul din vremea respectivă . Se socoteşte această mărturie de danie „răsuflată” ca şi copia autentificată de Ion Gigâtul, biv vornic de Vrancea, totuşi personaj real ce semnează în 1767 şi alte documente de judecată în legătură cu muntele Lepşa.

–In actul care de fapt este o copie după o chitanţă de mănă (am spune azi !) numele Domnului nu este specificat prin numele mic ca de obicei ci doar prin patronimic ceea ce nu se uzita la vremea respectivă. Menţionăm că actul ca şi învoiala ultimă dintre urmaşi se afla într-o colecţie privată cănd l-a consemnat autorul culegerii de „Documente Putnene”.

Urmarea acestei judecăti făcută in 1768 şi a învoielii din 1776, suprafaţa discutată revine în cererea înaintată de răzeşi egumenului Mânastirii Vizantea, pentru arendarea locului respectiv. O înţelegere între răzeşi şi egumenul mânăstirii făcută la 10 septembrie 1779 arată că:

„având ei multă trebuinţă de moşâi pentru hrană, din Ghergheleu în sus pân în Lacul cu Lozăile şi la vali pi apa Vizăuţului pînă la Ciocan, s-au învoit ca să nu mai aibă precină cu mănăstirea, ca să ţâi ei acè moşâi pentru hrana lor şi să dè mănăstirii pe tot anul căte 55 lei şi o clacă de 50 oameni într-o zi de vară, fără a le lua vreo altă dijmă ”.

Anaforaua din 10 iulie 1842 este un răspuns la aceste cereri :

„Cartea domnului Mihail Suţu, prin care surpă învoiala răzăşilor de mai sus, nefiind volnici egumenii a supune cu bezman vecinic averile mănăstirii după hrisoavele domnilor Grigori Ghica Vvod, Constantin Dimitri Moruz şi Alicsandru Ioan Movrocordat din 1777, 1781, 1785. 20

            (Arh. St. Iaşi,, Tr. 806, op. 916, dos 31 fila 88. )

Prin bezman vecinic se înţelegea un contract prin care un proprietar concedează unei persoane pentru totdeauna sau pentru un termen lung un pământ gol cu scopul ca bezmanarul să se folosească de el, îmbunătăţindu-l prin plantaţii şi plătind o mică redevenţă anuală, cu condiţia de a-l putea înstrăina şi transmite moştenitorilor, fără a fii lipsit de acel pământ de către concedent decât la caz de neplata redevenţei sale. 21

Secolul acesta, al XVIII-lea, este al proceselor în faţa diverşilor domnitori prin care se apără proprietăţile mânăstirii. Încă de la 1754 domnul Matei Ghica Vvod. îi dă egumenului de Vizantea, monahul Misăilă carte „ca să fie volnic aş apăra moşiea i poenile şi gropile de fânaţ de către Vrănceni şi de către Bârsani, ca nimeni fără plată şi fără tocmală să n’aibă putere a umbla cu bucatile pe moşâiea mânăstirii”.

Prin Bârsani se înţelege păstorii veniţi de peste munte din Ardeal, din Ţara Bârsei şi stabiliţi pe valea Şuşiţei, la miază noapte şi răsărit de moşia mănăstirii Vizantia.

După cum specifică N. Iorga în Studii şi Documente X, Braşovul şi Românii, pag. 360, aceştia nu mai erau priviţi ca <<bârsani străini>> ci ca <<birnici pământului>> pe care fuseseră colonizaţi ca <<slobozleni>>.

Tot cu colonişti de data aceasta de rit catolic şi origine maghiară, stabiliţi în sec. XVIII în jurul mânăstirii ia naştere satul Vizantea Mânăstirească. Sunt oameni care nu au proprietăţile lor şi se întreţin lucrând în dijmă pământurile mânăstirii.

Este posibil ca aceştia să fie veniţi din ţinutul Bacăului, unde au fost colonizaţi catolici încă de la sfârşitul sec. XVI, pe vremea aceluiaşi domnitor Petru Şchiopul. 22 Tot aici întâlnim şi ceangăii specificati mai sus de N. Iorga. Cele două sate Vizantea sunt separate geografic prin ceea ce se cheamă azi ” ţarina mânăstirii„. Se vede că modul lor de formare este complect diferit.

La sfărşitul sec. XVIII apare la 1793 ” O carte de la domnul Mihai Şuţul Vvod către starostili de ţinut. Putnii, prin care se arată că prin jaluba, ce au dat Domnii Sale Niculai nemesnicul* şi cu alţi răzeşi ai lui, ar fii arătat că moşiea Ghergheleu i Peştera şi Lozili ar fii direaptă a lor şi di pricină că s-au prădat scrisorili, li s-ar fii împresurând dinspre moşiea mânăstirii Vizantii şi acum găsindu-se scrisorili facu cereri ca să li se scoată moşiea de sub împresurare şi să porunceste ca să cerceteze şi în urma dreptăţii să pui la cale.” 23

                (Arh. St. Iaşi Tr 806, op 916, dos31, fila79)

    Localităţile menţionate mai sus se află în prelungirea satelor Livezile şi Piscul Radului şi ele aparţin şi azi sătenilor din Vizantea-Livezi dar si a celor din Vizantea Răzăşească.

Toponimia locurilor comunei noastre dovedeşte o certă influenţă ungurească Vizăuţ este derivat din viz(ung)= apă, Lapoş, etc.

Studii recente asupra păstoritului ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească au arătat numeroase amănunte asupra transhumanţei turmelor în Moldova pentru iernat. În vechime problema trecerii muntelui de pe o parte în alta nepunând nici o dificultate. O revărsare de populaţie românească din spre Ardeal că–

Este firesc deci să fi folosit diverse surse de câstig printre care vinderea „locurilor domneşti”, locuri deobicei pustii, unor oameni veniti din alte părţi, poate chiar dintr-un sat al Vrancei, şi care stabilindu-se pe valea Vizăuţului mare au format sat de răzeşi. Vizantea Răzeşească. Exista si presupunerea ca acest sat Vizantea Răzăşească a fost înca de pe vremea lui Alexandru Vodă Lăpuşneanu când Coman a cumpărat « o poiană ci să numeşti Vizăuţul Mare, cu preţul di tri cai buni »24 . Ulterior Sărban şi cu fraţii săi Oană şi cu … (nepoţi) lui Coman au vândut jumătate din poiană vrâncenilor Bodin şi Caba pe « 130 de zloţi tătăreşti ».25 Documentele de mai sus, mai ales ultimul, care se pare că este o hotărâre judecătorească, sunt foarte importante din mai multe puncte de vedere:

–Numele care apar în el: Bodin, Coman se regăsesc şi astăzi în satele comunei Vizantea şi mai ales în Vizantea Răzăşească. O întreagă parte – marginea estică a acestui sat se numeşte Bodineşti, ea fiind amplasată pe Vizăuţul mare.

–Pământurile în litigiu sunt cumpărate prin ispisoc domnesc de la acelaşi Petru Vvod. care- vănduse starostelui Broştoc pământul pentru scht. Deci erau „locuri domneşti”

–Este interesantă evaluarea:”giumătăţii de poiană„, ca şi în actul precedent dat lui Broştoc care a dat pe pământurile pentru schit pentru „4 cai graşi”.

Se poate spune că se formau astfel pământuri răzăşeşti, care mai târziu se divizează între mai mulţi descendenţi. Proprietăti indivize sau colective sunt mai rare în acest sat. Satul se constituia pe „bătrâni” ce erau înaintaşii mai multor familii. Avem astfel o mărturie -regest din 1780 ce va fii folosită într-un proces mult mai târziu”

„Copie încredinţată de Stărostiea Putnii de pe o mărturie de cercetare a unui rânduit de acè stărostii cuprinzătoare de alegerea şi măsoriştea ce au fãcut la satul Găurile din Vizăuţul mic şi mari ot Vrancea, împărţind pământul pe doi bătrâni Bodineştilor şi Căbeştilor. „

Numele satului este dat de numele apelor pe care se află „Vizăuţele”.

Regiunea este muntoasă şi propice păstoritului, nefiind terenuri proprii agriculturii. Primele aşezări omeneşti, ca şi în Vrancea au fost deci aşezări păstoreşti. Venirea turmelor de oi nu se putea face decât din două direcţii:dinspre Transilvania pe la Oituz, valea Putnei sau chiar pe potecile munţilor iar din Muntenia pe plaiul Monteorului la Nereju şi prin regiunea Andreieşului la Năruja, Paltin către plaiurile Vrancei până pe valea Şuşiţei a fost deci posibilă.

    Mânastirea se-mbogăţeşte pe zi ce trece cu noi pământuri fie prin cumpărături ce le fac egumenii, fie prin donaţiile sătenilor din jur, donaţii făcute pentru citirea unor slujbe spre pomenirea de veci de către călugări.

Din condica mânăstirii avem o întreaga listă de asemenea achiziţii în tot sec. XVII, chiar de la oameni nevoiaşi.

Sunt danii mari domneşti şi boiereşti. După un document din 1683 prin care” Duca –Vodă întăreşte mânăstirii Vizantea moara din Popeşti cu loc în hotarul satului şi un vad de moară cumpărate de Miron Barnovski de la Dumitraşcu Buciumaş pe 80 de galbeni şi date mânăstirii Vizantea.26

Printr-un act din 4 februarie 1610 Dobra Grozăvioasa, face danie mânăstirii Vizantea“ partea ei de moşie din Vităneşti, din Măgura, până în apa Şuşiţei şi o moară pe apa Putnei” 27

La 9 Mai 1663 mânăstirea primeşte de la Cârstea, feciorul lui Gheorghe un loc de casă din satul Giuleşti28, la 10 mai 1963 Andronic din Vităneşti dăruieşte mânăstirii Vizantea un pogon de vie29.

La 9 octombrie 1661 Grozava şi soacra sa din Brăţine cu feciorii Precopie şi Vasile dăruiesc mânăstirii Vizantea

«  un pogon de vie în dealul Clipiceştilor pe lângă via lui Posmag »30

La 3 noembrie 1667 Ilie Nichita din Câmpuri vinde mânăstirii

«  ocina şi moşia sa opt pământuri »31

La 1 aprilie 1672 Ursul de Vizăuţ, feciorul Docolinii vinde mânăstirii Vizantea moşia sa «  de silişte cu livadă, pădure şi vad de moară »32, iar a doua zi mânăstirea primeşte danie de la Tooader din Vizăuţ, moşia acestuia.

Exemplele sunt multe şi câteodată ne putem face o ideie despre preţul pământului în epoca respectivă .33

La 19 iulie 1687 egumenul Simion de la Mânăstirea Vizantea cumpără de la săteni un vad de moară în satul Vizăuţ pe 20 lei.

În septembrie 1690 Toader dascălul şi femeia sa Tudosca dăruiesc aceleiaşi mânăstiri «  două pogoane de vii în hotarul Băleştilor »,care fuseseră cumpărate la 20 mai 1673 de la Nistor şi femeia sa Maria şi de Crăciun, feciorul lui Stefan Pitiliş, cu femeia lui Floarea, de la fiecare câte un pogon pe 25lei.34

În sec.XVII-XVIII, se pare din cauza vremilor vitrege, egumenii cumpără pământul aproape pe nimic. Sunt vremuri grele cu diverse evenimente neplăcute din care foarte importante si păgubitoare pentru locuitori sunt războaiele intre cele trei mari imperii vecine, năpaste ce se abat asupra locuitorilor acestui colţ de pământ ce se află pe drumurile de trecere a armatelor. Ani grei când oameni suferă de foame, pământurile sunt neroditoare şi puţin lucrate.

La 1714 feciorul lui Crăciun din Câmpuri vinde egumenului Filotei de la Vizantea «  două pământuri în dealul lui Conrat pe 2 lei ».

În 1719   Ion sin Rugină vinde egumenului Filotei de la Manăstirea Vizantea «  un pământ de la Corni, pe 1 leu ».35.

Tot atunci se cumpără de la Ion sin Vasilache şi a Dobriţii « ocine şi moşia partea a doi fraţi, tot locul în silişte în Vizăuţ din cauza foametei »36

În 1729 decembrie, « egumenul Ifrosin cumpără de la Ion Iosif din Negrileşti, soţia sa Savina şi feciorii lor Matei, Ştefan, Ion şi Nistor «  o moşie în dealul Muntencii pe o iapă cu un străşnic »

In februarie 1712 (7220) « Vasile, feciorul Ursului Godurcă vinde părintelui Ghenadie de la Vizantea un pământ pe lăngă coada pârâului pe un sucman (pretuit 2 zloţi) şi patru coţi de cioareci(preţuit 2 orţi) »

In 1686 (7194) « Agapie călugărul vinde 2 pământuri lui Ioniţă din cauza lipsei de pâine. »37

Exemplele sunt numeroase, iar averea mânăstirii creştea întruna. Călugării şi egumenii ei au obligaţia de a apăra averea mânăstirii aşa după cum recomanda chiar Vasile Lupu in 1646 când pentru o mai bună administrare o închină mânăstirii Pângăraţi.38

Faptul ca însusi ctitorul să o fi închinat la acea data este puţin plauzibil, trecuseră aproape 60 de ani de la constructia ei. Cu scurgerea timpului şi moartea ctitorului care probabil în ultimi ani s-a călugărit la schitul său, mânastirea nu mai are o administraţie fermă. Ea este in atenţia domnitorilor care întăresc mânăstirii diverse cumpărături şi danii dar administrarea sa lasă de dorit.

În 1662, iunie Mânăstirea Pângăraţi dădea lui voivodului Eustaţie Dabija «  un metoh sau mânăstioară anume Vizantea cu tot venitul ».

Pe la 1634 mânăstirea este închisă o vreme, trebuind apoi să i se hotărnicească din nou proprietăţile. In secolul următor era din nou independentă dar se pare că avea călugări puţini.

In 1657 « Gheorghe Stefan miluieşte mânăsirea Vizantea cu 12 posluşnici scutiţi de toate dajdiile » .

In iulie 1665 din Bârnova, Evstratie Dabija Voevod scrie «  tuturor slugilor domneşti ce vor umbla prin ţinutul Trotuşului pentru doi prisăcari » puşi la dispoziţia mănăstirii Vizantea scutiţi de orice dări.

Duca Vodă pe 9 februarie 1679 dă ştire că « poşluşnicii mănăstirii Vizantea : un prisăcar, 4 năimiţi, un morar, un butunar şi un duvalmu sunt iertaţi de orice dări »39

In 1774 « Boierii Divanului, Cnejii Moldova, Departamentul Ostenescu ( ?)instiinţează ispravnicii că Mânăstirea Vizantea are 30 de scutelnici in satul Vizanţului scutiti de orice dări »40

S-ar putea ca aceşti slujitori ai mânăstirii aşezati in partea de vest a mânăstirii să fi format mai târziu satul Vizantea Mânăstirească.Tot acum sunt specificati in acte cumpărători cu nume străine ex : Conrat, care cumpără pământuri de la răzeşi, şi se naturalizează aici, locurile căpătând numele său, mai târziu cu 30 de ani având chiar un deal ce-i poartă numele. :

In 1654 (7162) «  Lupe cu feciorul său Toader dăruieşte lui Conrad o săcătură in Podul lui Rugină deasemenea Parosca din Rugineşti vinde pădure « meri » din Podul lui Rugină lui Conrat pe 7 merţe de grâu .41

« 1682 -15 martie – Cristina vinde mânăstirii Vizantea moşia de la fântăna lui Conrat pe 15 lei (f.20v) »

Şi o jumătate de secol mai târziu :

« 1711 Feciorul lui Crăciun din Câmpuri vinde egumenului Filotei de la Mânăstirea Vizantea 2 pământuri in dealul lui Conrat pe 2 lei »

Şi in acelaşi an :

«  Vasile ,feciorul lui Ioniţă,ginerele Vălianului vinde egumenului Filotei de la Vizantea un pământ in dealul lui Condrat pe ( ?)lei »42

Exemplul acesta găsit în acte dovedeste că aşa precum spunea N. Iorga erau ungureni sau secui de rit catolic care vin în aceste părti, aşa numiţii ceangăi începând din secolul XVIII care vor forma satul Vizantea Mânăstirească.

Astăzi locuitorii bătrâni ai acestui sat de lângă Mânăstirea Ortodoxă Vizantea vorbesc un dialect al limbii ungare, foarte arhaic, diferit mult de limba ungară în uz. Ei însă îşi păstrează apartenenţa la religia catolică având şi o biserică catolică proprie slujită de preoţi de rit catolic. Populaţia aceasta catolică cu toate că a convieţuit cu cea româneasca de rit ortodox împreună pe aceleaşi locuri a avut grijă să-si păstreze fiecare, cu multă îndârjire religia. Prin anii 1950-60 când eparhia catolica nu putea trimite un preot de sine stătător în sat, se foloseau preoţi catolici intineranţi, ce veneau o dată sau de două ori pe an la Paşti şi la 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, când este hramul bisericii catolice. Ei ţineau slujbe, şi tot atunci sfinţeau legăturile matrimoniale ale enoriaşilor lor care se înjghebaseră între timp. Dacă cumva se făcuseră căsătorii mixte în timpul scurs de la precedenta lor venire, aceste erau dezavuate în faţa intregii obşti şi vinovaţii erau excomunicaţi.

Închinarea mânăstirii Vizantea către Mânăstirea Grigoriu de la Muntele Athos se face mult mai târziu la 1777 deci după mai mult de 100 de ani, de către Grigore III Alexandru Ghica (1774- 1777), în a treia sa domnie. Acest voevod a rămas în memoria contemporanilor prin tragedia care s-a întâmplat în timpul său şi care i-a adus şi lui tragicul sfârşit: răpirea Bucovinei de către Austria în urma unui razboi austro–turc. El s-a opus cu vehemenţă acestui rapt deoarece Moldova nu era provincie turcească. Tot timpul acestei ultime domnii voevodul s-o opus încercând să tergiverseze cesiunea Bucovinei către Austria, căreia îi trebuia provincia aceasta care reprezenta un sfert din Moldova de atunci «în vederea unei comunicări uşoare între Transilvania şi Galiţia…. » după cum stipula Conveţiunea cedării din 12 mai 177543.

Voivodul acesta se dovedise a fi un părinte al ţării şi în domniile sale anterioare (1764—1767) şi «  întreg la toate, plin de minte, învăţat, ştiind toate trebile cum le va purta, că nu putea nimeni ca să-l înşele cât de puţin… ». Avea un singur cusur mai ales în ochii boierilor: iubea dreptatea şi oamenii mici şi slabi, dar nu se putea lipsi de unii slujbaşi greci. Era pe vremea aceea chiar un complot şi o răzvrătire a boierilor pământeni contra Domnului care avea ca ministri 3 greci: Ventura, Scheletti şi Hristodulo. 44

Redăm mai jos un paragraf din actul de închinare (hrisovul domnesc) dat de Grigore Ghica Voevod şi mitropolitul Gavril Callimachi care explică circumstanţele vremii :

<< Prin prezentul nostru hrisov domnesc facem cunoscut celor în drept că un călugăr, aparţinând Sfintei monastii Grogoriu de la Muntele Athos, dedicată Sfântului Nicolaie Arhiepiscopul şi Thavmaturgul, un călugăr zic cu numele Ioachim, om înţelept şi binefăcătoriu, în cele de pe urmă timpuri ale anomaliilor, a răscumpărat prin propria sa voie şi cu mijloace proprii băneşti şi diferite împrumuturi ce au făcut mai mulţi creştini din această ţară ce căzuse în robie, şi a făcut a-şi redobândi vetrele lor. Deci luând în considerare această mare binecuvântare făcută statului nostru de acest călugăr binefăcător şi virtuos în dorinţa de a arăta recunoştinţa noastră către Mânăstirea Grigoriu, căruia sus-zisul părinte Ioachim îi aparţinea, l-am gratificat cu largheţe şi de vreme ce sus-zisa mănăstire Grigoriu n-are în principatul nostru nici un metoh, de la care ar putea avea oarecare venit ca celelalte mânăstiri de la muntele Athos, Eminenţa sa Mitropolitul ţării noastre hotărâ cu consimţământul nostru a dedica şi a închina acestei mânăstiri Grogoriu,una din mânăstirile acestei ţări,ce sunt independente şi nu sunt supuse altui loc, numită Vizantea din ţinutul Putnei, cu toate averile ei mişcătoare şi nemişcătoare>>45

Mânăstirea Grigoriu

Mânăstirea Grigoriu se află la malul mării, a avut de înfruntat multe necazuri mai ales din partea piraţilor.

man_grigoriu

Rezidită de Sf.Ştefan cel Mare

Este o mânăstire mare restaurată recent, cu viaţa de obşte model, aşezată pe malul mării, avînd hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Mânăstirea Grigoriu a fost infiinţată în secolul al XIV-lea de ucenicii Sfântului Grigore Sinaitul. Spre sfârşitul secolului al XV-lea a fost distrusă de piraţi, iar calugării taiaţi cu sabia. În 1497 Sf. Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei, zideşte din temelii biserica şi întreaga incintă, devenind astfel cel mai mare ctitor al ei. În anul 1500 el dă mânăstirii 24.000 aspri pentru cumpărarea unui metoc. Ştefăniţă Vodă (1517) şi Alexandru Lapusneanu (1553) continuă daniile înaintaşului lor. În anul 1761, Alexandru Ghica şi urmaşii săi donau mânăstirii anual câte 25.000 aspri, pentru diferitele trebuinţe.

 

Aşa devine Vizantea mănăstire românească cu egumeni greci, care domnesc aici peste trei sferturi de veac păna în anul 1863 când s-a făcut secularizarea averilor mânăstireşti sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Destul de buni gospodari aceştia urmăresc cu grijă averea mânăstirii şi deseori apelează la ajutorul autorităţii domneşti prin nenumărate acţiuni în justiţie.

În timpul lor se ridică si construcţia de piatră a bisericii, cum consemnează pisania în man_vizantea_ruinegreceşte de deasupra uşii : « Cu cheltuiala monahului Visarion -1858 »

Construcţia iniţială a schitului şi apoi a mânăstirii era de lemn de stejar cu temelia din bolovani de râu. Un gard imprejmuitor a fost făcut de cărămidă, avea formă pentagonală, având iniţial înălţimea de 4m şi grosimea de 1m şi poarta lui spre miazăzi se mai vede şi astăzi. În partea de sus erau din loc în loc creneluri, care serveau în timpuri vechi la apărare.

Procesele

Datorită deselor încălcări ale hotarelor de către megieşi, care ocupau abuziv părţi din pământurile mânăstirii sau produceau pagube, aveau loc dese conflicte între mânăstire şi aceştia, conflicte care se rezolvau adesea la judecata domnească. Astfel s-au păstrat documente din veacul al XVIII mai ales prin care se fixau hotarele mânăstirii de către diverşi slujbaşi. La 1730 Grigore Ghica şi apoi în 1754 Matei Ghica Vodă deci chiar când mânăstirea era independentă cere egumenului din Vizantea să fie volnic să apere toate moşiile mânăstirii dinspre Bârsani şi Vrânceni de orice încălcări,

« ca nimeni să nu intre pe moşiile mânăstirii cu oi sau alte dobitoace».46

Poarta actuală de intrare în incinta mânăstirii este spre vest făcută sub clopotniţă.

man_vizantea_poarta

 

Biserica actuală construită în anii 1850-1858, de către călugării greci este în stil bizantin din piatră cioplită. Nava centrală este flancată de 10 pilaştri ce o despart în trei nave longitudinale. Se păstrează o relatare, a bătrânului Ioan Ilie Toderică, fost epitrop al bisericii, spusă preotului I.T. Grosu:

„… Vezii părinte, stâlchii ăştia. Eram copchil nic pe cănd se făşea biserica aeasta… să hi avut ca 12 ani. Arnăuţii de la monastire, adunau toţi boii din satu şi se duceau tuma la Pârâul Alb. Acolo unii ciopleau stâlchii, numai ce-i durau si îi puneau pe câte o corcie de fagu un arbore cu doua ramuri paralele, puternice. Se înjugau atâţia boi la dânsul până când îl hurneau din locu. Dacă era timpu uscatu atunci merjea înaintea boilor cu polobocu cu apă şi strochea ca să se facă mâzgă si aşa să ducă cheatra târâş până la mănăstire. Dacă se întâmpla să se îmbolnăvească un bou îl plătea cu galghini, iar ei huhurau şi trăjieu cu chistoalele de bucurie.”

07 Martie 2010,

Prof. Dochiţoiu Ileana

1 Este denumirea unui alt râu ce scaldă meleagurile noastre.

2 H. H. Stahl”Amintiri şi gânduri. . .“ Ed. Minerva 1981

3 idem, pag58.

* S-au folosit în paranteze denumirile vechi asa cum apar în documente.

4 vezi op. cit. pag. 9, doc. 14

5 A. D. Xenopol: Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. II, ed. IV, Ed. Stiin. si En. Buc. 1986. .

6 ed. 1973, pag 303

7Aurel V. Sava:Documente Putnene vol. I. No. 127, p. 82

8 Data este greşită deoarecw Alexandru Iliaş a domnit între 1620-1622

9 Petru Schiopul conform ispisocului citat mai sus.

10 Ispisocul din 9 martie 1612 (7120), op. citată pag. 8

* teichini =monede turcesti din aur.

11 ed. C. Giurescu p. 258, 260

12 Hurmuzachi, III, p. 78 si IV/2, p. 2

13 Aurel Sava,op.citată, vol. II, p. 1

14 Ibidem, p 3 Document datat 15 mai 1588,de la Petru Vv.

15 Prefaţa cărţii de ăurel şava, vol I.

16 V. G. Vâlsan, Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir, Academia Românã, sectia istoricã, Seria III, TomVI.

17 Aurel V Sava, op. citată, I, pag. 82, no. 127

18 idem, pag. 99, no . 143

* sublinierea autorului.

19

20 idem, pag. 130, no. 189

21 Dim. Alexandresco, Explicatia dreptului civil român, IX, p. I, pag. 370.

22 A. D. Xenopol, op. citată

* nemesnic = un răzes de vază al satului, priceput în delimitarea unor părti de mosie.

23 Aurel V. Sava. op. citată, pag . 126, no. 183.

24 Aurel Sava,op.citată, vol. II, p. 1

25 Ibidem, p 3 Document datat 15 mai 1588,de la Petru Vv.

26 Arh.şt.Buc., Condica mânăstirii Vizantea ms. 580, f 29, doc 62.

27 Arh.St. Buc . « Mânăstirea Vizantea »,nr.de inventar 64,pachet 1,doc.1

28 Arh.şt.Buc., Condica mânăstirii Vizantea ms. 580, f 3, doc 67.

29 IBidem, f38,doc 92

30 Ibidem, f,38, doc.37

31 Ibidem,f.9-10,doc.39

32 Ibidem,f 10,doc.71 şi f.37,doc. 81

33 Ion Holbea “ Mânăstirile inchinate Sfântului munte Athos din judeţul Vrancea. »Teza de licentă Univ. Bucuresti 2002, Anexa

34 Ibidem,f.33-34v, doc.81,82

35 Ibidem,f 20v,doc.40; respective f.38-39,doc 96.

36 Ibidem, f.21v,doc 44

37 Condica manastirii Vizantea, man 580, fila 22v, in anexa la Teza de licenta Ion Holbea: nr51,52 ,vezi 36

38 Ibidem, f. 9v

39 Condica manastirii Vizantea, man 580, fila 41; in anexa la Teza de licenta Ion Holbea: nr98,101 ,vezi 36

40 Ibidem,f.41v

41 Ibidem,f.22v.

42 Ibidem, f.20 v

43 veziC.Gane _ Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol.2,Ed. Chişinău Universitas 1994, pag55

44 ibidem, pag 57-64 ,următoarele sunt referitoare la uciderea domnului.

45 Prof. Aga Sevastiţa,Contribuţii la monografia localităţii Vizantea cu referire specială la rolul mânăstirii din localitate,p.65-66 ;

Mihail Canionu,Aureliu Cândrea,Dicţionar dgeografic al judeţului Putna, p. 378;

Ştefănescu P.S.Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice,,pag 104-105.

46 Ibidem,f.11,doc.20, şi f.11, doc18.

Anunțuri